Nadia a venit la hipnoză pentru a afla cauza spondilitei anchilozante și și-a adus aminte prima zi din viața ei, în care și-a dat seama că e un copil nedorit. Durerea de atunci i-a făcut sufletul să plece din corp și în timp asta a făcut loc bolii. A pleca e un mecanism de apărare – când ceea ce simte în corp e prea dureros, sufletul pleacă, începe să iasă din corp. Uneori până aproape, uneori doar puțin. Alteori situația e mai dramatică, creându-se vulnerabilități și, în timp, afecțiuni. Acesta e un exemplu mai intens, dar nu lipsit de speranță de mai bine.
Spondilita anchilozantă este o boala inflamatoare cronica sistemică, care afecteaza în principal coloana, segmentul ce începe din zona lombară, dar se poate extinde pe toate segmentele coloanei și în mod tipic afectează precoce articulațiile dintre coloană și bazin. Ea poate sa afecteze și alte organe prin manifestări la nivelul ochiului, pielii, intestinului, inimii, plămânului, rinichiului, deci, poate să dea foarte multe complicații. E o boală cu evoluție lungă, care progresează cu trecerea timpului.
Sesiunea Nadiei a avut un început total atipic, căci părea să alunece fără vreun control dintr-un cadru în altul prin mijloace neobișnuite – trecând prin tavan, o scenă dizolvându-se în alta… Cadrele pe care le vizita erau diferite, aparent fără legătură unele cu altele, însă ea arăta mereu la fel, ca cea din prezent. Ca și când ar fi fost un turist printr-o expoziție de locuri. În locurile pe care le vizita părea să nu se întâmple nimic, și ea părea să nu facă parte din acele locuri. Nu îi trezeau nici o emoție, nici o informație nu venea de acolo… Apoi aluneca într-o altă direcție.
Nu înțelegeam ce se întâmplă și nu știam încotro să o iau – era ca un pește alunecos care îmi tot scăpa din mâini, nimic nu funcționa ca de obicei, cu toate că vocea ei era blândă, corpul relaxat, era cooperantă, și totuși… eluda tot procesul dintr-un motiv ascuns.
Într-un final, după 50 minute (de chinuri, în încercarea de a ajunge la cauze) am dus-o către o altă zi importantă pentru ea, din orice timp și din orice spațiu… sperând că lucrurile vor fi mai concrete de data aceasta. Și la această (ar fi fost ultima) încercare am dat de ceva.
Hoinărea afară din corp din prima zi
A: – Ce se întâmplă? Ce vezi?
N: – Parcă eram într-o maternitate. Un spital, da.
Tăcea și încerca să se dumirească.
A: – Povestește-mi, ce vezi?
N: – Sunt părinții mei.
A: – Părinții tăi?
N: – Da, tata e în picioare și mama e pe pat.
A: – Și tu? Unde ești?
N: – Îi privesc așa… din ușă. (Pe un ton melancolic și cu o voce care părea lipsită de viață sau de putere). Mama e cu un copil.
A: – Mama e cu un copil? Și cine-i copilul acesta?
Nadia este copil unic. Eram curioasă de ce privea din ușă, când dacă trupul ei era în brațele mamei. Iar tonul șters al vocii cu care povestea arăta o detașare și o tristețe care simțeam că mă amuțesc și pe mine.
N: – Nu știu… sunt eu?
A: – Mhm… Și ce vezi că se întâmplă?
N: – Nu știu. Parcă se ceartă…
A: – Și tu privești din ușă?
N: – Mhm… Da, nu știu ce-i spune. Nu aud.
A: – Inspiră, te rog, de câteva ori, aducând informația aceea în interiorul tău. Chiar dacă nu înțelegi cuvintele vei ști, pentru că informația se află în interiorul tău, pentru că ai inspirat-o. Vei ști. Despre ce se ceartă?
N: – Nu știu… e supărată că nu au bani.
A: – Și de ce sunt în spital cu tine?
N: – Pentru că acum m-am născut. Și mama e cu mine în brațe, pe marginea patului. Tata stă tot în picioare, îmbrăcat.
A: – Și ce mai vezi că se întâmplă?
N: – Mama are patul lângă fereastră… pe care se vede… marea! (Tot cu voce stinsă și abătută).
A: – Și cum te simți tu în brațele mamei?
N: – Nu știu, pentru că eu sunt… așa… pe lângă ea. O văd că poartă copilul ăla într-un… pătuț, nu știu ce e.
A: – Dar tu când o privești pe mama, de acolo de unde ești, ce simți… pentru ea?
N: – Nu știu. O văd supărată și încruntată… cum e tot timpul…
A: – Și dacă îți muți atenția pe bebeluș, pe corpul bebelușului pe care l-a pus în pat… ce simți? Gândindu-te la corpul acela… la corpul tău? Ce simți când îl privești din afară?
N: – Nu pot să-l privesc, nu îi văd fața.
A: – Dar ce simți pentru el?
N: – Nu știu… nu… nu simt nimic… nu știu…
A: – Și rămâi acolo, în afară? Sau te apropii de ei?
N: – Nu pot, sunt dincolo de ușă, în afară. Ușa aia a rămas deschisă… unde sunt ei… în salon…
A: – Și tu ai ieșit de acolo, din cameră?
N: – Mhm. Parcă am ieșit afară, într-o curte. Pare a fi frig.
A: – Și ce faci? De duci mai departe? Te întorci?
Părea pierdută. Încă nu înțelegeam de ce sufletul nu e în corp și privește din afară. În mod normal sufletul intră total în corp odată cu prima respirație de după naștere. Unele suflete care nu prea au avut existențe întrupate pe Pământ e posibil să nu intre cu totul în corp, ci să o facă treptat, până spre vârsta de 4-7 ani. În aceste cazuri sufletul are nevoie de timp să se obișnuiască cu densitatea acestei lumi și, eventual, să-și mai purifice corpul (de obicei prin eliberări emoționale sub formă de plâns/țipete sau nemâncând decât alimente care ridică vibrația corpului).
Dar în acest caz simțeam că e altceva și încă nu știam cum vom afla ce s-a întâmplat care făcea sufletul să hoinărească pe holurile maternității.
Lipsa de atenție și dragoste din prima zi
N: – Da, nu… Mă mai întorc? Nu știu…
A: – Nu te mai întorci?
N: – Păi mă-ntorc, hai că mă-ntorc… (Ca cineva care-ar fi vinovat să nu se întoarcă). Da. Tata e tot în picioare acolo, iar mama se întinde pe pat. Iar copilul ăla mic e în pătuț.
A: – Și când te-ntorci ce faci?
N: – Mama vrea să doarmă. Iar copilul ăla… nu știu… parcă… e acolo în pătuț…
A: – El face ceva?
N: – Plânge…? Plânge. Iar mama vrea să doarmă. Și tata pleacă.
A: – Și? Se ocupă cineva de copil?
N: – Mama e în pat. Copilul e în pătuț, plânge.
A: – Și tu ce faci?
N: – Mă uit că a venit o asistentă. Și a luat copilul în brațe, să îl liniștească.
A: – Și mama? Ce face?
N: – E în pat, într-o parte. Cu fața către… da… către fereastră, unde-i și bebelușul. Dar e o asistentă care l-a luat în brațe să îl liniștească și îi dă să mănânce ceva.
A: – Îi dă să mănânce?
N: – Mhm. (Tăcere asurzitoare)
A: – Și după aceea ce se întâmplă?
N: – Nu știu, că asistenta se plimbă prin cameră și mama stă acolo. Iar eu parcă aș ieși iar în curte.
A: – Nu vrei să mai stai acolo?
N: – Parcă se face liniște, așa… mama doarme…
A: – Bebelușul ce face?
N: – Se liniștește. S-a așezat acum asistenta acolo. E liniște.
A: – Și tu ce faci după aceea?
N: – Mă uitam la ele. Nu știu, aș pleca, nu știu.
A: – Ai pleca?
N: – Ce să mai fac?!
A: – Și ce faci mai departe?
N: – Nici nu știu. Ce-aș putea să fac? (Tăcere)
A: – Ce se întâmplă? Ce te vezi făcând?
N: – Stau așa într-un hol, lângă camera aia… Și în rest văd spitalul. Și afară mai ies oamenii să fumeze…
A: – Și tu ce faci?
N: – Nu știu, că parcă stau… nu știu de ce stau…
A: – Tu cum te simți? Ce stare ai?
N: – Debusolată. Că nu știu ce să fac…
A: – Crezi că ar trebui să faci ceva?
N: – Nu cred, că mama n-are nevoie de nimic.
A: – Și se mai întâmplă și altceva?
N: – Acum parcă sunt într-o baie.
A: – O baie?
N: – Cu un desen albastru pe perete, lângă o cadă.
A: – Tot la spital?
N: – Da, că e un hol comun. Am intrat doar eu, că nu e nimeni. Dar acum am ieșit iar pe hol…
A: – Am înțeles.
A urmat din nou o tăcere asurzitoare. Am decis că e suficient și am lăsat povestea acesta dureroasă în urmă. Ca să nu închidem călătoria pe un ton atât de grav, am mai dus-o către o altă scenă, iar apoi am chemat Sinele Superior să obținem câteva răspunsuri și, pe cât posibil, vindecare.
Sufletul copilului nedorit a început să hoinărească în afara corpului
Iată câteva dintre răspunsurile Sinelui Superior al Nadiei.
A : – Dintre toate viețile pe care ai fi putut să le aduci la lumină, de ce i-ai arătat scena din maternitate, din această viață?
SS: – Pentru că nu a fost dorită.
A : – A fost un copil nedorit?
SS: – Nu știu…
A : – Și de ce privea din afară, de la distanță?
SS: – Nu știu…
A : – Întreb Sinele Superior… a intrat sufletul Nadiei în întregime în corpul ei, după ce s-a născut în această viață?
SS: – Probabil.
Probabil nu este un răspuns mulțumitor. Poate fi doar al minții, care nu știe toate detaliile. Sinele Superior are certitudini, EL ȘTIE, nu are îndoieli. Dar mi-am dat seama că mintea poate bloca răspunsurile, pentru că intrasem într-un subiect dureros, sensibil din trecut. Iar despre o eventuală lipsă de integritate a sufletului mintea ei nu știa nimic – nu avea conceptele acestea și s-a blocat. Așa că am întrebat din nou, într-un alt fel.
A : – Întreb Sinele Superior… care este integritatea sufletului, în procente, în momentul de față?
SS: – Jumătate.
A : – Ah… Partea aceea care se plimba pe hol în maternitate, s-a întors la Nadia, s-a integrat înapoi în corpul ei?
SS: – Da.
A : – Deci până la urmă a încetat să se mai plimbe și a rămas cu ea?
SS: – Da.
A : – Și când s-a întors partea aceea de suflet, s-a recuperat, s-a întors și energia acelei părți de suflet? (Voiam să mai verific informația).
SS: – Nu știu.
Sufletul ieșea din corp să caute iubire în exterior
A : – Întreb Sinele Superior… esența vitală a acelei părți de suflet, care hoinărea pe holuri în acea scenă de la maternitate, s-a întors și s-a integrat în corpul Nadiei?
SS: – E rebelă.
A : – Ce vrei să spui cu asta?
SS: – Libertate.
A : – Se mai plimbă?
SS: – Nu. Doar uneori.
A : – Faptul că partea aceea uneori se mai plimbă, o afectează pe Nadia din punct de vedere al sănătății?
SS: – Da.
A : – În ce fel?
SS: – Nu știu cât o să fie cu ea.
A : – Dar partea aceea rebelă ce simte în legătură cu viața aceasta și cu acest corp?
SS: – Nu știu.
A : – Aș vrea să chem partea aceea de suflet, să vorbească puțin cu noi. Chem partea aceea de suflet care-i rebelă și care din când în când mai pleacă. Ai vrea să vorbești un pic cu noi?
SS: – Ce anume?
A : – Ce te face să pleci?
SS: – Lipsa de iubire.
A : – A cui iubire îți lipsește?
SS: – Față de mine, a mea.
A : – Și când te întorci în corp ce simți? Când ești în corp…
SS: – Bucurie.
A : – Te bucuri să fii în corp. (Da) Și după aceea ce te face să pleci?
SS: – Când sunt uitată.
A : – Mai spune-mi despre asta. Cum simți că ești uitată? De către cine?
SS: – De suflet.
A : – Și ce te-ar putea face să nu mai pleci?
SS: – Să mă iubesc mai mult.
A : – Mhm. Și când pleci ce faci?
SS: – Tânjesc după iubirea altora.
A : – Înțeleg. Îți cauți iubirea în altă parte.
SS: – Da…
Iubirea Universului e mereu accesibilă, doar uită de ea
A : – Întreb Sinele Superior al Nadiei… E ceva ce ai putea face pentru ca partea aceasta să simtă că e iubită și că locul ei e aici, cu Nadia?
SS: – Nu știu. Să fie fericită.
A : – Întreb Sinele Superior… Ce putem face pentru ca partea aceasta de suflet să rămână cu Nadia și să se simtă bine cu ea?
SS: – Să se iubească mai mult.
A : – Dar cu iubirea universului se simte conectată?
SS: – Uneori da.
A : – Aceea e tot mereu prezentă în jur. Ea o poate simți?
SS: – Nu mereu.
A : – De ce nu mereu?
SS: – Probabil de refuz. Și uită să o facă.
A : – Refuză și uită… Întreb Sinele Superior – ai vrea să faci acum asta… să umpli corpul Nadiei de iubire? Ca să fie un loc mai primitor pentru partea aceasta de suflet care tot pleacă?
SS: – Da.
A : – Vrei să faci acum asta?
SS: – Da.
A : – Te rog atunci să umpli toate structurile ființei acesteia, Nadia, și corpul fizic, cu toate celulele, cu toate organele, până la nivel de ADN, și toate spațiile dintre celule… și toate spațiile care o alcătuiesc… Dar umple cu iubire și toate celelate corpuri… și corpul mental, și corpul emoțional, și corpul eteric… și toate corpurile ei… (Am lăsat câteva minute să lucreze și să simtă și ea) Cum reacționează corpul când primește iubirea aceasta?
SS: – Simte furnicături.
A : – E corpul receptiv, e deschis să primească iubirea?
SS: – Da.
A : – E vreun fel în care poți să intervii pentru ca acea primă impresie, că nu e dorită în viața aceasta de părinții ei, să poată fi vindecată?
SS: – Cred că da.
A : – Și vrei să faci acum asta? (Da) Te rog, și dacă vrei să-i spui și cum o faci…
SS: – Să iau iubirea lor și să i-o dau ei.
A : – Dar ea a fost dorită în viața aceasta de cineva?
SS: – Probabil de multă lume…
A : – E ceva ce-ai vrea să-i spui ca ea să poată accepta că a fost dorită și că nu a ajuns întâmplător aici?
SS: – Să fie blândă.
Când sufletul nu e în corp în întregime nu poate simți emoții
A : – Întreb Sinele Superior… în ce fel o afectează pe Nadia faptul că partea aceasta din când în când pleacă?
SS: – Nu mai primește emoții.
A : – Aș vrea să întreb din nou partea aceasta de suflet care pleacă… Acum că Sinele Superior a infuzat corpurile Nadiei cu iubire cum ți se pare? Ți se pare un loc mai potrivit ca să rămâi cu el?
SS: – Da!
A : – Înțelegi că atunci când pleci ea rămâne fără această capacitate de a simți emoții? E și corpul ei fizic afectat…
SS: – Și e tristă!
A : – Aș vrea să te rog să accepți să rămâi cu ea. De pe oriunde ți-ai mai trimis părți din tine, care încă mai hoinăresc, te rog să le chemi înapoi… Acum locul acesta, în care ar fi să stați, e un loc prietenos. A fost încărcat cu iubire… Și ea acum știe că trebuie să se conecteze și să se încarce de la Iubirea Universului, și să se iubească pe ea… ca să întrețină acest loc bun pentru voi, toate aceste părți care hoinăresc. Vrei să faci asta acum?
SS: – Da!
A : – Te rog atunci. Și cu ajutorul Sinelui Superior am să rog… să chemăm toate aceste părți de suflet, care hoinăresc prin diverse locuri, sau spații,… și rog Sinele Superior să le purifice, să le curețe, să le armonizeze… și să le ajute să se integreze… acolo unde le este locul. Chem toate acele părți rătăcitoare de suflet ale Nadiei să revină, de pe acolo de pe unde umblă, purificate și armonizate de Sinele Superior, și rog Sinele Superior să le ajute să se integreze acolo unde le este locul, și să se integreze cu toate celelate părți de suflet existente… Nadia le dorește, chiar dacă mama și tata uneori n-au simțit asta. Nadia le dorește. Și există și alții care au nevoie de Nadia să fie întreagă. Și în primul rând ea are nevoie de ea să fie întreagă.
A căscat de câteva ori cu lacrimi, profund, inspirând abdominal. Am putut să văd cum corpul ei a tresărit când părțile de suflet s-au întors în corp, clar într-o mișcare incontrolabilă, ca și când s-ar fi incorporat pe trunchi și prin coloana vertebrală. A fost un moment cu adevărat magic să simt reîntregirea aceasta, întoarcerea Acasă a părților care s-au simțit nedorite și care umblau să-și caute iubire prin alte locuri. Însă un singur loc e Acasă și doar acolo poți să te încarci cu adevărat cu iubire – în corp. Cel puțin cât timp te afli în călătoria prin această lume.
A : – Rog acum Sinele Superior să sigileze… în modul cel mai potrivit… toate corpurile Nadiei… pentru ca această integrare a tuturor aceste părți de suflet, care rătăceau prin diverse locuri… să fie definitivă, să fie permanentă. Întreb Sinele Superior – care este acum integritatea sufletului Nadiei, dacă ar fi să spui în procente?
SS: – Întregime.
A : – Mai e nevoie să facem ceva pentru ca acest proces să fie complet și perfect?
SS: – Nu.
A : – În regulă.
Lacrimi începuseră să îi curgă pe chip, liniștite, ca lacrimile unei îmbrățișări blânde a cuiva drag. O pace s-a așternut în încăpere și deja sentimentul că ce trebuia să lucrăm s-a făcut devenea clar. Discuția despre celelalte scene doar au completat imaginea.
Iubirea de sine face corpul un culcuș primitor pentru suflet
Aceasta este o reamintire pentru noi toți. În cazul Nadiei lipsa de iubire pe care a perceput-o în prima zi de naștere i-a anchilozat sufletul. A făcut-o să se simtă nedorită, și simțind asta a început să iasă din corp și să caute iubire în alte locuri, la alții. Însă corpul nu poate fi bine fără toată energia sufletului în el, care să-l încarce, să-l vitalizeze, să-l anime… să-l facă să simtă.
Însă există soluții. Chiar dacă cei de la care ne-am dori iubire nu ne iubesc, putem noi să ne oferim iubire. Nu toată lumea e capabilă să simtă și să ofere iubire, asta depinde de nivelul de evoluție și de conectare al fiecărui suflet. Chiar dacă ne-a dezamăgit să nu am primit iubire sau am simțit că nu am primit destulă de la părinții noștri, nu este necesar să lăsăm acea poveste să ne determine viața, starea de sănătate, starea de bine.
Ne putem ierta și înțelege părinții – atât au putut ei să facă atunci. Trebuie să înțelegem că lupta pentru supraviețuire reduce disponibilitatea afectivă a oamenilor de multe ori. Și nu toți părinții s-au căsătorit din iubire sau erau pregătiți și educați să crească un copil. Mulți factori pot influența manifestarea oamenilor în relațiile cu ceilalți, inclusiv cu copiii lor. Nu ați descoperit asta la maturitate la rândul vostru?
Și atunci când ne dăm seama că noi înșine devenim mai insensibili, mai incapabili (aparent) să simțim emoții, să ne aducem aminte să ne iubim puțin noi pe noi. Emoțiile sunt condimentele vieții în corp omenesc și ele fac sufletul să crească. Fără emoții roboții și inteligența artificială ne-ar face complet redundanți într-un timp foarte scurt. Și nimic nu există fără un rost pe lume.
Dacă această poveste v-a făcut să vă doriți propria experiență de hipnoză cuantică QHHT, pentru a vă ajuta să vă cunoașteți mai bine și să vă vindecați, contactați-ne aici.