A scăpat de frica de a zbura cu avionul

Prietenul meu a scăpat de frica de a zbura cu avionul! Credeam că încă îi e frică, pentru că asta susținea cu tărie. Îi făcusem o sesiune de hipnoză QHHT înainte de pandemia din 2020, dar de atunci nu mai avusesem ocazia să călătorim cu avionul, așa că nu știam dacă sesiunea a avut efectul dorit sau nu. Însă a fost mai bine decât m-am așteptat. Iată cum s-a întâmplat totul…

De fapt, după ce pandemia a trecut, mi-am dat seama că e posibil ca el să deturneze subtil planurile de a călători în străinătate cu avionul tocmai din pricina acestei frici. Nu ar fi recunoscut asta niciodată de față cu mine, știind cât de mult îmi place mie să zbor și să explorez locuri îndepărtate. Cum să riște să-i scadă încrederea în sine și să-i fie afectată imaginea în fața mea?

Având însă această suspiciune, anul acesta am fost mai hotărâtă și am organizat o călătorie cu avionul în străinătate. Am fost de neînduplecat și, preventiv, am ținut un discurs despre cum aceasta e ocazia să verificăm – în sfârșit – dacă sesiunea lui de hipnoză a avut efectul de a-l scăpa de frica de a zbura cu avionul.

Știu oameni pentru care această frică e așa de mare încât călătoresc doar cu trenul, cu mașina sau chiar cu vaporul, evitând cu orice preț să se urce în avion. Prietenul meu nu era chiar așa de grav afectat de frica aceasta, însă mă strângea de mână tot drumul, de aproape îmi învinețea degetele mâinii.

Ce nu puteam să înțeleg era: cum să aibă cineva frică de a zbura cu avionul, când poate sta să privească avioanele decolând și aterizând fermecat ore în șir?

După ce ne-am mutat lângă Otopeni, de la balconul casei în care stăm putea să facă asta liniștit, deoarece de la noi până la pista de aterizare era doar câmp deschis. Uneori lua bicicleta și pornea pe drumul dintre lanuri până lângă pistă, iar acolo privea avioanele fascinat fără să mai știe cum trece timpul. Se întorcea entuziasmat și îmi povestea ce avioane militare americane a mai văzut sau cum decolează DHL-ul galben la ora 20.05 în fiecare seară.

Această contradicție m-a pus pe gânduri și m-am gândit că e un subiect bun de explorat în hipnoză. Poate printr-o sesiune QHHT țintită pe problema fricii de a zbura cu avionul aveam să rezolvăm situația, pentru ca și eu să pot să mă bucur din nou de călătoriile în străinătate.

Prin 2019 i-am făcut o sesiune de hipnoză pe subiectul fricii de a zbura cu avionul, însă numai după îndelungi negocieri. Nu era ceva ce pe el să îl streseze prea tare și nici nu considera că e un subiect important. L-am convins doar spunându-i că vom face o sesiune scurtă și că o să scape repede. Fără o listă lungă de întrebări – mergem la țintă.

Zis și făcut, am făcut o sesiune de hipnoză QHHT cu o singură întrebare – de ce îi e frică de a zbura cu avionul și cum să se elibereze de această frică?

A intrat rapid în transă și într-o scenă în care era un extraterestru aflat într-o capsulă în cădere liberă către suprafața unei planete.

S-a văzut într-o capsulă mică de două persoane, cum arată capsulele zburătoare din filmele cu OZN-uri. Acele mici navete care ies din nava mamă și coboară la sol pentru a face o explorare inițială, cu doar câțiva membri ai echipajului, ca o explorare de recunoaștere. Dar în această sesiune nu am primit detalii despre natura misiunii lor.

În capsulă era el și încă o ființă. Nu putea să-i distingă trăsăturile și nici nu era deloc interesat să o facă. Capsula era în cădere liberă prin atmosfera unei planete. Asta era ce putea vedea prin fereastră – ceva asemănător cu norii, prin care treceau cu viteză în cădere.

Cu toate că observa ceea ce se întâmpla în jur, era absorbit doar de starea lui. De fapt era într-un blocaj, în abandon în fața morții iminente. Nu mai reacționa de nici un fel, nu părea să simtă emoție, nu arăta nici un fel de frică sau panică. Avea un chip amorțit, o voce monotonă și rece. ERA RESEMNAT.

Lipsa lui de reacție se datora faptului că în mintea lui considera că nimic nu mai era de făcut și că ceea ce urmează e doar să se izbească de suprafața planetei și să moară. Fatalist, dar așa era.

Însă cu privirea laterală putea să-l vadă pe colegul lui de capsulă, poate un copilot, agitându-se foarte tare și butonând pe panoul de control în continuu. Copilotul nu abandonase lupta și continua să încerce să facă ceva care să salveze situația. Și în cele din urmă A REUȘIT!

Scena s-a încheiat cu capsula reluând mișcarea de ascensiune, în timp ce copilotul redresa capsula și pilotul (care era prietenul meu în acea viață) încă blocat, pasiv, distant.

Cu toate că în acea viață capsula nu s-a prăbușit, el a rămas cu iminența căderii imprimată în corp. Din acea înghețare pe care a trăit-o atunci, a perceput cum timpul se scurge foarte încet. În acea infinitate de timp care a trecut până când copilotul a redresat capsula, el a contemplat doar asta – iminența căderii.

Uneori astfel de trăiri, încărcate de emoție, pline de încordare, nu sunt complet procesate în spațiul dintre vieți. Și e posibil să traverseze în viețile următoare, până în cea prezentă, manifestându-se (iată) ca frică de a zbura cu avionul. (Oricum, în viața aceasta nu i s-a prezentat ocazia să zboare cu un OZN sau o capsulă extraterestră, astfel că un avion e cel mai asemănător lucru).

După această scenă am trecut la discuția cu Sinele Superior și la partea de vindecare.

Sinele Superior a făcut o curățare legat de acel sentiment de renunțare în fața iminenței căderii, am repetat de câteva ori, pentru întărirea informației, că atunci doar a fost un timp în cădere liberă, dar că s-a redresat situația și s-au salvat. Au scăpat atunci, de fapt. Încă câteva clarificări și am închis sesiunea.

Ca să știm că s-a rezolvat a trebuit totuși să cumpărăm niște bilete de avion și să ne urcăm în el. OK, a trebuit să treacă o pandemie și niște ani ca să aflăm. Dar, dacă n-am fi urcat într-un avion, să-l văd cum reacționează, aș fi crezut doar ce-mi spune pe gură… că lui încă îi e frică de avion.

Eu sunt un mic cercetător, vrednic ucenic al lui Dolores. Așa că trebuia să îl testez.

Când ne-am urcat în avion și echipajul făcea informarea pentru zbor am putut să văd că are emoții. Apoi avionul s-a pus în poziția de decolare. Mâna lui s-a întins să o prindă pe a mea, dar m-am uitat la el și mi-am tras mâna înapoi. L-am rugat să fie atent la corpul lui, să-l observe cu sinceritate, și să vadă dacă simte frică în corp sau nu. Să lase mintea și trecutul și ce credea că știe despre el deoparte, și doar să își observe corpul și să vadă dacă apare vreo încordare în corp pe măsură ce avionul decolează.

În fața noastră o doamnă se apleca spre fereastră să vadă priveliștea de la răsărit din avion. Și el era așezat la fereastră – singur a ales să schimbăm locurile, cu toate că de obicei eu eram lipită de geam. A făcut o remarcă, oarecum invidios, referitor la doamna entuziasmată din față, spunând despre ea „Uite un om care chiar se bucură de călătorie!”

Avionul a decolat și el nu a tresărit, nu a sărit de pe scaun, nu a făcut grimase că leșină, vomită sau pățește ceva. Am continuat să urcăm către stratul de nori și puteam să-l văd cu coada ochiului cum singur se observă pe el cum reacționează. I se părea straniu să constate că nu îi e frică în corp.

A început treptat să se bucure de priveliște și de senzația de curiozitate, bucurie, libertate pe care zborul ți-o dă. Când avionul s-a așezat pe traseu la 10,000 m altitudine, și el s-a liniștit total și a adormit. A dormit liniștit până la aterizare, deși zborul nu era decât de două ore. E adevărat că avusesem o noapte albă, de teamă să nu ratăm avionul dacă ațipim, dar cu frica de dinainte n-ar fi putut să închidă un ochi.

La coborâre avionul s-a legănat puțin când am traversat pătura de nori, dar l-am văzut liniștit lângă mine. Când am aterizat a fost un moment de frână mai forțată, dar nu s-a panicat deloc. A reacționat ca și când observă manevre obișnuite de zbor.

La zborul de întoarcere a fost și mai bine. Deja exista experiența plăcută de dinainte, lipsită de frică, și s-a putut bucura și mai mult de toată călătoria. Într-atât încât abia așteaptă următoarea deplasare cu avionul!

Poți trăi fără să călătorești cu avionul. Și ar fi putut și el să rămână cu această frică nelucrată, nefiind ceva de viață și de moarte. Însă sentimentul de libertate, de împuternicire, pe care l-am văzut trăindu-l, consider că merită.

Nici o frică pe care am putea-o avea nu e izolată. Ea nu are efect doar pe ceea ce ne e nouă evident. Nu suntem roboți făcuți din piese izolate. Când vindeci ceva, acea vindecare are ramificații și în alte domenii din viața ta, poate pe care nu le bănuiești dinainte.

Frica de a zbura cu avionul e de fapt frică de moarte. Cum să nu aibă un impact semnificativ să îți vindeci frica de moarte – măcar un pic? Mai ales când resemnarea în fața morții iminente te poate face să renunți să trăiești cu toată forța vieții tale?

P.S. – Ca să verifici dacă hipnoza pentru eliminarea fricii de a zbura cu avionul a funcționat, nu uita să îți iei un bilet și să te urci în avion. Altfel mintea te poate păcăli. E obligatoriu să testezi cum stai.

Dacă și tu ai frică de avion sau alte frici pe care ai vrea să le lucrezi printr-o sesiune QHHT, contactează-mă. Îndrăznește – e mult mai ușor decât ai crede.